Cum s-a ajuns de la ceasul de turn la ceasul de mana.

0
362
views
ceaspeterhenlein
…. si cine sunt oamenii care au facut posibila aceasta evolutie?
Ceasul mecanic modern este in esenta un mecanism pus in miscare de un arc, cu armare manuala sau automatica si care masoara timpul.
Din evul mediu s-a cautat sa se treaca de la ceasurile de turn greoaie, la dimensiuni cat mai mici pentru a face ceasul portabil. S-a inceput cu fragilele ceasuri de calatorie purtate in cutii de protectie, cu ceasurile de buzunar care aratau cu aproximatie doar ora, pentru ca in cele din urma, dupa sute de ani, sa se ajunga la ceasurile de mana contemporane.
Primele ceasuri portabile

Inainte de anul 1500 cea mai mare problema in calea realizarii unui ceas portabil o constituia sursa de energie care facea ceasul sa functioneze.Pana atunci ceasurile erau puse in miscare de greutati, sistem care le facea practic netransportabile.

Peter Henlein (ceasornicar din Nurenberg, 1480/1485 – 1542?) apare in mai multe documente din epoca ca producator de ceasuri, cutii de pomada cu ceas,  etc., incepand cu anul 1511, cand Johannes Cochläus (Cocleus) scria, in anexa la descrierea pamantului „Cosmographia Pomponii Melae“, cateva fraze despre ceasurile produse de acesta, descriindu-le astfel: “ceas de fier cu multe roti care indica ora si bate 40 de ore fara vreo greutate fie ca este pe birou sau in geanta (“…he makes from a little iron a clock with a lot of wheels, which, however you might turn them, show and strike 40 hours without any weight, even if they are at the chest or in the purse“). Acesta este cel mai vechi ceas portabil cunoscut. 

ceasuripeterhenlein
Ceasuri elvetiene sau englezesti nu sunt cunoscute inainte de anul 1575.
Aceasta perioada constituie inceputul unor inovatii si descoperiri care au revolutionat domeniul orologeriei.
Primele mecanisme actionate de arc erau de tip “verge” cu balansier, dar erau imprecise din cauza calitatii materialelor si tehnologiei primitive. La inceput aveau doar indicatorul de ore si trebuiau intoarse chiar si de doua ori pe zi! Otelurile aliate, masinile de taiat, strungurile, etc nu fusesera inca descoperite.
Principala problema a ceasornicarilor acelor vremuri era arcul spiral care punea in miscare mecanismul ceasului: tensiunea arcului nu era constanta pe perioada destinderii arcului. Pentru a reduce erorile cauzate de forta inegala produsa de arc, a aparut solutia utilizarii unui fusee. (lant infasurat pe un trunchi de con melcat)
Ceasornicarii englezi si francezi au fost primii care au utilizat aceasta solutie care a rezistat pana la inceputul secolului XX, ba chiar s-a mai folosit si in epoca moderna pentru fabricarea unor cronometre marine.
Desi unii mesteri au inceput sa faca inca din aceasta perioada unele ceasuri cu complicatii, in special data si informatii astronomice, precizia lor era foarte redusa.
In perioada 1600 – 1675 nu s-au facut mari progrese tehnologice iar ceasurile au evoluat mai mult spre obiecte de arta si bijuterii, care indicau si o pozitie sociala inalta: carcasele erau din metale pretioase, gravate si ornate cu pietre pretioase sau pictate cu email. Femeile le purtau la gat si barbatii in buzunarul vestei.
Forma carcasei era cilindrica cu capace cu balamale acoperind atat cadranul cat si mecanismul. Pentru a proteja decoratiunile carcasei se mai folosea una sau mai multe carcase exterioare. Acest tip de ceas cu caracsa dubla a fost si este denumit “pair-case”.
 Geamul din cristal care proteja cadranul si aratatoarele a aparut in jurul anului 1620 ca o alternativa la capacul de metal, dar fiind translucid nu permitea citirea usoara a orei si trebuia si el ridicat pentru a vedea clar ora si pentru intoarcerea si potrivirea ceasului.
Unele ceasuri se intorceau si se potriveau din spatele mecanismului astfel incat s-a acordat o mare atentie decorarii capacelor, coloanelor de sprijin, platourilor si puntii balansierului care era dantelata si perforata.
Deasemenea aratatoarele erau din otel si frumos decorate. Cadranele din metal  erau de regula inscriptionate cu cifre romane, dar au inceput sa apara si ceasuri (in special de productie germana) care aveau pe un inel interior pe cadran cifre arabe pentru orele 13-24, care incepusera sa fie folosite in sud-vestul Germaniei, Boemia si Italia. Ceasurile englezesti erau mai putin ornamentate datorita curentului puritanist care domina epoca.
Primul balansier cu arc a fost utilizat in jurul anului 1675, ceea ce a dus la cresterea preciziei ceasurilor de la minute la secunde/zi. Paternitatea acestei inventii nu este elucidata, fiind disputata de Huygens si Hook (care lucra cu Thomas Tompion – alt mare ceasornicar al epocii, care la randul sau a inventat un regulator tip “rack”  ajustabil si care ii poarta numele).
Tot in aceasta perioada apar indicatorul minutelor si diviziunile acestora pe cadran.
Se parea ca introducerea arcului spiral la balansier va face mecanismul izocron, dar s-a observat ca temperatura afecta serios functionarea ceasurilor datorita influentei asupra elasticitatii si lungimii arcului balansierului.
Incepand cu 1700 ceasornicarii englezi (Facio de Duillier, P. si  J. Debaufre au fost primii in 1704) incep sa foloseasca pietre pretioase in locul lagarelor. Dupa 1725 devin destul de comune diamantele relativ mari utilizate la partea superioara a balansierului. Timp de 100 de ani englezii au fost singurii care au utilizat aceasta tehnologie.
In aceasta perioada incepe sa se dea o mai mare atentie  ungerii mecanismelor.
Ceasurile devin ceva mai plate si mai mici (multe dintre ele au sub 5 centimetri diametru si 2,5 centimetri grosime. Carcasele (in continuare se utilizeaza carcasele pereche) sunt din aur, argint sau alama aurita, iar cele din metale pretioase au marcaje cu intialele mesterului, anul fabricatiei, orasul (Londra, Chester sau Birmingham) si calitatea metalului (aurul este de regula de 22 de carate). Exista modele cu pana la 4 astfel de carcase pereche decorate cu gravuri, email, piele de sarpe, piele de pisica de mare, carapace de testoasa, os, corn sau piele de animale. 
Cadranele de metal incep sa fie inlocuite cu cele din portelan alb cu cifre negre pictate, considerat mai lizibil. Numele ceasornicarului nu prea apare pe cadran inainte de 1750. Aratatoarele erau de regula din otel aveau forma de lalea, crin, trefla, romb.
Mecanismele sunt gravate cu numele ceasornicarului si localitatea si uneori sunt numerotate, acelasi numar gasindu-se pe carcase. Pentru protectia mecanismelor se utiliza un capac de praf din alama aurita sau argint. Puntea (protectia) balansierului era foarte mare si frumos decorata.
In anul 1726 George Graham (ginerele lui Tompion) perfectioneaza mecanismul cu esapament tip cilindru, mai precis decat cel “verge” dar si mai fragil. Dupa unele imbunatatiri acest tip de esapament a fost utilizat aproape 200 de ani.
In anul 1740 francezul Le Roy a introdus un sistem de reglare cu surub a pozitiei puntilor rotilor din esapament, fapt care a permis un reglaj precis al acestuia … “a screw adjusted sliding plates containing pivot holes, so the escape wheel could be positioned very accurately”.
Lepine a modificat geometria mecanismului aducand balansierul in acelasi plan cu restul trenului de roti, renuntand la fusee si folosind  “going barrel” care pune in miscare direct mecanismul cu esapament tip cilindru. Astfel ceasul a devenit mai plat, mai precis  si mai usor de confectionat si de reparat. Apoi scoala franceza de ceasornicarie a evoluat pe aceasta directie pe cand ceasornicarii englezi au continuat sa produca mecanisme tip fusee, fiind considerati cei mai buni pana pe la mijlocul secolului XIX.
In evolutia mecanismelor s-au incercat si alte solutii:  esapamentul “duplex” inventat de Dutertre in 1720, esapamentul “rack lever” inventat de Abbe’de Hautefeuille in jurul anului 1720 si imbunatatit de Litherland in Anglia in 1791.
In perioada 1750-1760 Thomas Mudge proiecteaza esapamentul  “detached lever“. Desi un concept revolutionar, nu s-a bucurat de mare succes la inceput si a fost meritul altor ceasornicari de a-l modifica si imbunatati. Principala problema era faptul ca dintii rotii esapamentului nu aveau profilul desenat incat sa dea si forta de atractie paletelor ancorei. Din aceasta cauza ceasul era foarte sensibil la socuri si schimbari de pozitie, existand mereu riscul de a se opri in caz ca era transportat. Modificarea esentiala a fost facuta la inceputul secolului XIX de catre elvetianul Leschot si astfel s-a ajuns la tipul de esapament standard (“anker“) ce a echipat ceasurile de buzunar si de mana pana in zilele noastre.
Ceasornicarii englezi erau adeptii dispunerii in unghi drept a balansierului, ancorei si rotii esapamentului, pe cand elvetienii si francezii au adoptat in cele din urma varianta cu acestea dispuse in linie.
 

………….
 
in lucru
 

http://www.peterhenlein.com/

0
0